Luna trecuta ai plecat dintre noi, adormind aproape firesc. Diferenta a facut-o epuizarea organismului macinat de boala. Inima ta a incetat sa mai bata. In momentele acelea mi-a fost frica. N-am putut sa-ti vorbesc niciodata despre cancer, dar cred ca intuiai de anul trecut, de cand am venit la spital, la tine. Erai intr-un program de administrare de citostatice care nu putea fi intrerupt. Mi se pare ca ma ajuta sa-ti scriu acest mesaj, fiind convinsa ca se va face o conexiune. Abia daca mi-ai aparut in vis. De cand ma stiu mi-a fost groaza de faptul ca intr-o zi am sa te pierd. Cand eram mica, m-am trezit intr-o noapte si cand mi-am dat seama ca nu esti langa mine, m-am pus pe plans. Acum pierderea imi pare permanenta. Incerc sa stabilesc un contact cu tine, nu cred ca ai ramas captiva betoanelor in care te-au coborat groparii. Tu nu mai esti acolo. Cand le-au deschis, dupa 18 ani, cel care ar fi fost acolo, tatal meu, nu mai era. Si tu trebuie sa te fi strecurat cu mult inainte.
Sunt mai singura si lumea s-a mai uratit un pic de cand ai plecat. Copilaria a devenit o etapa distincta, imagini si sunete s-au perindat prin mine. Esti acolo, puternica, blanda, devotata familiei. Imi amintesc cu claritate de visul in care purtai o uniforma de infirmiera si te dadeai fericita cu rotilele. Aveai sprancene stufoase si nasul rotund. Intotdeauna mi s-au parut haioase. Realitatea si visul se topesc intr-un suvoi al imaginatiei.
Comentarii recente